Românul e născut poet
De-l muncește dorul, de-l cuprinde veselia, de-l
minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă
eroii, își cântă istoria, și astfel suflet său este un izvor nesfârșit de
frumoasă poezie.” - Cât de frumos a caracterizat Vasile Alecsandri literatura
românească, și cât adevăr e în spusele sale.
Una dintre cele mai bogate și mai
frumoase literaturi populare europene, „frumuseți poetice de originalitate și
fără seamăn în literaturile străine” a luat naștere din sentimentele poporului
nostru, din frământările sufletești ale acestuia, din dorința lui de frumos,
din dorul de libertate, fiind o adevărată oglindă a vieții acestuia.
Această literatură continuă să se îmbogățească
și, pentru a nu se pierde nimic din ea, căci acestă pierdere ar fi a culturii,
a întregii spiritualități românești, trebuie să îndeplinim sfânta datorie de a
o căuta, de a o culege, pentru a o feri de noianul timpului și al uitării.
Poezia populară numită de Eminescu „limba
simțământului”, este destul de bine reprezentată și aici, prin părţile noastre, în
curbura munților Carpați. Iată o variantă locală a Mioriței, culeasă de domnul
învățător Hulpoi Aurel, de la un bătrân iubitor de folclor din zona Covasna:
Miorița
Pogoară,
pogoară pe plai
Tot nouă
ciobani
De sunt
veri primari
Și cu unul
zece.
El e
streinor
Cu oițe
multe
Câte
pietre-n munte
Atâtea-s
cornute,
Câte
pietre-n cale
Atâtea-s
mioare,
Câte
pietricele
Atâtea-s
mielușele.
Vai, nouă
ciobani
De sunt
veri primari
Ei s-au
vorbit
Și s-au
sfătuit
La apus de
soare
Pe el să-l
omoare.
Bănișori
să-i ia,
Oițe să-i
ia
Și să
le-mpărțească,
Să le
răspândească.
Dar o mielușică
Ea o ocheșică,
Ea mi-i
auzea
Șchioapă se
făcea,
În urmă
rămânea
Și unde-mi
zbiera
Locul
tremura,
Brazii veștejea,
Iarba se
pârlea.
Dar
stăpânul ei
Cârlig
răsucea
Și în loc
stătea
Oița-ntreba:
- Oiță, oiță,
Mie drăguliță,
De când
te-am văzut
Și te-am
cunoscut
Așa n-ai
făcut.
Dar nu v-am
păscut
Tot prin
livezi verzi?
Apă nu v-am
dat
La izvoare
reci?
Ori nu v-am
culcat
Pe-ale
vârfuri-nalte
Unde vântul
bate?
Oița-mi
grăia:
- Stăpâne,
stăpâne,
Stăpâniorul
nostru
Ba tu ne-ai
culcat
Pe-ale
vârfuri-nalte
Unde vântul
bate
Și tu ne-ai
păscut
Tot prin
livezi verzi
Și apă
ne-ai dat
La izvoare
reci.
Vai, nouă
ciobani
De sunt
veri primari
Ei că s-au
vorbit
Și s-au
sfătuit
La apus de
soare
Să mi te
omoare
Bănișori
să-ți ia,
Pe noi să
ne ia
Să ne împărțească,
Să ne
răspândească.
Stăpânul
grăia:
- Oiță, oiță,
Mie drăguliță,
De m-or
omorî
Voi mi-ți
îngropa
În târla
oilor,
În jocul
mieilor,
În dosul
stânii
Să-mi aud
câinii.
Cârligelul
meu
Voi că mi-l
veți pune
Stâlp la
căpătâi,
Iar cu
mângâiere
Fluieraș de
soc
Ce-mi zice
cu foc
Voi că mi-l
veți pune
Sub ușa
târlei
Vântul când
o adia
Fluierul
mi-o mișca
Fluierul
mi-o zice
Oile s-or
stânge
Pe mine
m-or plânge
Cu lacrimi
de sânge.
Ah, străin
de mine
Mult străin
în lume
Nici un
ajutor
De la
Dumnezeu
Și stăpânul
meu...
În varianta covăsneană, lipsesc alegoria morții, apoteoza ciobanului, întâlnirea cu maica bătrână, portretul ciobanului, nunta mioritică și cadrul nupțial. Numărul ciobanilor este 10 și nu 3, ca în majoritatea celorlalte variante, aceasta constituind (poate) o influență a baladei Meșterul Manole, deși apariția acesteia nu este atestată în județul nostru.
Apar două versuri, neîntâlnite în niciuna din variantele cunoscute, "cârlig răsucea" și "cârligelul meu", element indispensabil vieții pastorale.
Finalul conține o notă de înstrăinare, de asemenea neîntâlnită în alte variante ale Mioriței.