Sântilia- Nedeia mocănească de la Covasna- Voineşti 2013

Sântilia voineştenilor anului 2013 a avut loc, ca de obicei, în pitoreasca Vale a Zânelor, în organizarea Asociaţiei Cultural Creştine Justinian Teculescu (care şi-a asumat această sarcină prin statut), în colaborare cu Asociaţia Judeţeană a crescătorilor de ovine şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Covasna, al Consiliului Local al oraşului Covasna, al Primăriei şi Casei de Cultură din Covasna, în zilele de 20 şi 21 iulie. Pentru prima dată în acest an, Sântilia voineştenilor a ţinut două zile şi ideea a fost primită cu bucurie de public. După ce sâmbătă seara, toţi cei strânşi în Poiana Nedeii din Valea Zânelor au fost martori la „făcutul de flori” şi împodobitul casei, duminică au participat la nunta tradiţională la românii covăsneni, la umbra brazilor seculari-martori muţi ai atâtor nedei, de-a lungul timpului.

Decorul: o casă gătită aidoma unei vechi case ţărăneşti, cu brazi de nuntă la poartă, cu ţoale alese, străchini, blidar, perdele şi ştergare vechi. Actorii: mirele, mireasa, socrii, naşii, lăutari şi nuntaşi. Toţi aceştia sunt tineri, oameni ai locului, care petru o zi ies din realitatea cotidiană şi din timpul ei şi intră într-o alta, spectaculoasă, plină de semnificaţii. Obiceiurile, dansurile, strigăturile- toate acestea nu le sunt străine, fiind ştiute din moşi-strămoşi şi repetate an de an, la fiecare nuntă tradiţională sau la fiecare nedeie. Mirele şi mireasa sunt aleşi dintre tinerii care urmează a se căsători în viitor, astfel că nedeia e un fel de repetiţie a ceea ce îi aşteaptă în curând.

După binecuvântarea primită de la preotul paroh Ioan Ovidiu Măciucă, în faţa Bisericii Ortodoxe „Înălţarea Domnului”, potrivit datinii, alaiul mirelui, cu tineri călări, îmbrăcaţi în costume populare, care chiuie să-şi vestească sosirea, ajunge la Casa nedeii, unde are loc „cerutul miresei”-colăcăria, unul din cele mai frumoase momente ale întregului ceremonial.

 Poezia oraţiei cuprinde ocări în stil popular, pline de umor, care stârnesc hazul ascultătorilor; prezentarea alaiului se face în formă fabuloasă, de alai de vânătoare sau de oştire; mireasa apare ca o căprioară sau ca o zână, şi, în orice caz, ca o floare care trebuie sădită în altă parte, în altă grădină, imagine care simbolizează însăşi căsătoria.

 De la atmosfera fabuloasă a alaiului se trece la prezentarea plină de umor a tratativelor. Mesajul împăratului, „cartea latinească”, este, de fapt, plosca cu vin. Au urmat, rând pe rând,  „hora miresei”, bărbieritul mirelui (care semnifică trecerea de la viaţa de fecior la cea de om însurat), conchioluitul miresei (care semnifică trecerea fetei în rândul femeilor măritate şi, deci, renunţarea la codiţe, în timp ce i se cânta „ia-ţi mireasă ziua bună/ de la tată, de la mumă... ), desculţatul naşilor (obicei străvechi, în care mirii trebuiau să-i descalţe pe naşi pentru a li se proba puterea şi iuţeala; cel care termina primul, se spunea că va conduce viitoarea familie), breaza (la care participă mirii şi naşii, care dansează pe un foc de paie cu rol de purificare şi fortificare) şi Hora Sântiliei (moment în care feciorii dăruiesc fetelor „păpuşile” de caş, iar fetele, în schimb, le dăruiesc busuiocul) Nu au lipsit nici întrecerile între tineri: cei mai tari la trântă sau la ridicarea bolovanului pictat în culorile tricolorului au fost premiaţi.

Ca o surpriză a organizatorilor, în colaborare cu Asociaţia Cetatea Dacică din Covasna, în acest an, în Valea Zânelor au venit...dacii! Tinerii de la Terra Dacica Aeterna din Cluj, prima asociaţie de reenactment din România care şi-a propus şi a şi reuşit să reînvie trecutul măreţ al strămoşilor daci şi romani, au făcut un spectacol fascinant, cu scopul de a uni trecutul cu prezentul. Pentru că, după cum declară: „După aproape 2000 de ani, noi ştergem praful aşternut peste evenimente de proporţii epice şi deschidem poarta spre vremuri ce păreau uitate...Asociaţia propune o incursiune în lumea fascinantă a dacilor, vechii stăpâni ai acestor locuri”

Ca în fiecare an, expoziţia de ovine a mocanilor din zonă, organizată de Asociaţia Judeţeană a crescătorilor de ovine Covasna, a atras atenţia celor interesaţi. Nici latura economică nu a fost neglijată, nedeia fiind un prilej pentru ca produsele specifice zonei să îşi susţină faima dobândită de-a lungul timpului. In premieră (şi salutăm această iniţiativă a organizatorilor), pe Poiana Nedeii nu au intrat decât comercianţi de produse tradiţionale! Şi tot în premieră, Asociaţia Cultural Creştină Justinian Teculescu a creat un frumos stand-expoziţie, decorat cu obiecte vechi de sute de ani, tradiţionale, care au aparţinut bunicilor şi străbunicilor voineştenilor de astăzi, iar pe toată durata Sântiliei, aici au putut fi admirate fotografii de epocă, imagini etnografice deosebite, nobilă zestre redescoperită în sertarele şi tablourile bunicilor, dovezi ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale voineştene.

Meşterul popular Alexandru Ilinca, invitat special al organizatorilor:

Programul artistic de cântece şi dansuri populare  a fost de înaltă ţinută: formaţiile Voineştenii din Covasna, Brâuleţul din Sita Buzăului, Datina din Zăbala, Doina Crişului din Brad, jud. Hunedoara, cu Ionel Coza şi Ciprian Roman, Țara Vrancei din Focşani cu Maria Murgoci, Ciobănaşul din Tupilaţi, Neamţ, Cununa Carpaţilor din Intorsura Buzăului, Junimea Vâlcelelui din Vâlcele, Grupul folcloric al Liceului Constantin Brâncuşi din Sfântu Gheorghe; toate aceste ansambluri şi formaţii au contribuit la petrecerea şi voia bună de pe Poiana Nedeii din Valea Zânelor, spectatorii plecând spre casă mulţumiţi şi încântaţi. Sântilia voineştenilor din acest an s-a dovedit a fi o reuşită totală, lucru datorat implicării şi muncii neobosite a organizatorilor, membri ai Asociaţiei Cultural Creştine Justinian Teculescu!

Mai multe fotografii (sursa foto- Cătălin Călăreţu):

Nedeia- de la tradiţie la contemporaneitate

Se povesteşte tot mai puţin şi se cântă tot mai puţin la sate. Cântecele şi dansurile pe care le vedem în spectacole nu sunt produse, ca altădată, numai pentru necesităţile celor care le dansează sau le cântă, ci, mai ales, pentru spectatorii/ auditorii din afară. Această schimbare se datorează schimbărilor socio-culturale prin care trec comunităţile cu viaţă folclorică tradiţională. Obiceiurile, fiind parte integrantă, permanentă şi neeliminabilă a modului de trai al oamenilor, făcând parte dintr-un sistem care nu a fost până acum schimbat, continuă să-şi păstreze, în mare parte, funcţiile şi formele vechi. Alături de obiceiurile tradiţionale, apar obiceiuri noi, create pe bază tradiţională şi cu lexic tradiţional, pe cale să devină şi ele tradiţionale.

Oricum ar fi denumite, nota dominantă a acestor sărbători noi este caracterul lor naţional. Izvorâte din vechi tradiţii populare, reînviate sau organizate în forme noi, ele nu sunt numai ale locului, ale satului sau ale văii unde au loc, cum au fost cele de altădată, ci ale ţării întregi, ale neamului. Sunt naţionale şi prin ceea ce subliniază, prin momentele deosebite pe care le marchează şi prin modul  specific naţional, românesc, în care realizează această marcă. Sunt naţionale prin esenţa lor, dar şi prin rezonanţa pe care au căpătat-o în viaţa cultural de azi a ţării, prin locul pe care îl ocupă în cultura contemporană românească.

Un exemplu viu pentru aceste obiceiuri noi, create pe bază tradiţională, este Nedeia mocanilor din Voineştii Covasnei, din arcul carpatic, care a căpătat un caracter nou pe temelia datinilor moştenite din moşi-strămoşi. Mari iubitori de natură, fraţi buni cu codrul, bârsanii din curbura Carpaţilor sunt moştenitori ai străvechilor obiceiuri şi creatori ai unui mod de viaţă propriu, cu multe elemente specifice. Zonă de interferenţă culturală între cele trei provincii istorice româneşti, loc binecuvântat de Dumnezeu, aici s-au creat numeroase producţii folclorice. Pentru că aceşti înainte-mergători ai unirii tuturor românilor, mereu pe drumuri, mocanii au fost răspânditorii cântecelor şi poveştilor de pretutindeni, ajungând astfel la unificarea graiului şi sufletului românesc. Din multele lor obiceiuri pastorale, cel mai frumos şi celebru rămâne Sântilia.

Cu ani în urmă, la Voineşti, sărbătoarea se desfăşura pe parcursul mai multor zile. O dată pe an se făcea o coborâre mare a celor de la munte, în sat, la Sântilie. Ziua întâi se petrecea de obicei în familie. In ziua a doua- “examen de catehizaţie” (slujba la biserică, predică, spovedanie şi cuminecare), apoi adunarea la casa preotului. Restul zilei şi în zilele următoare se mergea la horă, unde băieţii fac cunoştinţă cu fetele de măritat. Treceau din nou pe la preot şi, cu binecuvântarea lui, urcau din nou la munte, de unde nu se mai întorceau până la Sântilia viitoare.

Cu o săptămână înainte se începeau pregătirile necesare pentru nedeie. Casa se văruia frumos, curtea se mătura “frumos ca o oglindă”, se ornau porţile cu ramuri de brad sau stejar. La nedeie alergau şi mic şi mare, tânăr şi bătrân; fie omul cât de strâmtorat, se zbate cu săptămâni înainte, “ca să nu se facă de râs şi să fie şi el în rândul lumii”. Nedeia trebuie să se facă pentru că “aşa am apucat din bătrâni” Aici se întâlneau rudele, se împăcau pizmaşii, se legau prietenii, se făceau planuri pentru viitorul familiei şi al comunităţii. Toţi erau îmbrăcaţi în portul lor cel sărbătoresc.

Mocanii se adunau în mijlocul satului, “sub nuc la Neta”, “în răspinteni”. Feciorii plecaţi la ciobănie în diverşi munţi, coborau în grupuri cântând şi chiuind: “Haideţi fetelor la joc/ Şi puneţi-mi busuioc/ Busuiocul la chimir/ Şi tot mândru să mă ţin/ Garoafă la pălărie/ Să jucăm la Sântilie” De obicei, spiritul ospitalier faţă de tânărul ales era foarte dezvoltat la vizita făcută pentru a o invita pe fată la Sântilie. Era poftit în casă şi cinstit cu bucate alese; băiatul aducea păpuşa de caş, pregătită cu migală şi pricepere- semn că feciorul are gânduri serioase şi că vrea să o cunoască mai bine. Fata în dă băiatului busuioc şi îi prinde o floare în piept.

După amiază se organizau horele, unde veneau numai fetele aduse de feciori, iar celelalte stăteau în afara petrecerii şi se uitau de după gard. Fetele duse la joc aşteptau întâi să se prindă feciorul în horă, apoi se prindeau şi ele, întotdeauna după fecior, acesta fiind gestul acceptării. După hora feciorilor, la care toată lumea era atentă să vadă fiecare fată după cine s-a prins, urmau alte hore la care se prindeau şi cei căsătoriţi şi bătrânii, care dădeau culoare dansului prin strigături (“Vai săraca Sântilie/ Cum joacă fetele-n ie/ Şi feciorii-n pălărie”; Fetele mocanilor/ Dau gura ciobanilor/ Şi mie una mi-o da/ Când m-oi întâlni cu ea”, etc). Vârstnicii veneau cu “mescioarele” şi se aşezau pe margine, alternând odihna cu dansul. 

In aceste zile avea loc şi peţitul. Imediat după Sântilie începeau nunţile. Din acest punct de vedere, nedeia de la Voineşti se aseamănă cu Târgul de fete de pe muntele Găina, prin faptul că era un punct de plecare în viitoare căsătorii. Insă avea şi un caracter economic, datorită negoţului care se făcea aici cu oi şi produse lactate sau alte mărfuri specifice zonei montane.

Nedeia- străvechi obicei pastoral al poporului român

         “Suflet agrar sau pastoral?”- iată o întrebare care s-a ivit deseori referitoare la poporul român. Mulţi cercetători au susţinut cu hotărâre caracterul pastoral  al vieţii noastre ţărăneşti, arătând că toate formele superioare ale culturii noastre ţin de singurătatea pastoral: dorul, ca şi jalea, doina, ca şi basmul. Insă sufletul nostru ţărănesc are şi o latură agrară, ceea ce îi conferă un lirism contemplative, static.

         “Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Intotdeauna Cain ucide pe Abel. (…) Suntem ţara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc)Aşadar, specifică neamului nostru este tocmai întâlnirea dintre cele două îndeletniciri ale populaţiei carpatice: păstoritul şi agricultura, împreună cu mitologiile aferente, ceea ce se reflectă perfect în obiceiurile tradiţionale.

         Cât de frumos este folclorul românesc, cât de pitoreşti le sunt românilor obiceiurile! Oameni veseli din fire, dornici de petreceri în aer liber, cărora le place vinul, cântecul fluierului, românii ştiu să se bucure de viaţă. Nicolae Iorga spunea că “la români, întâi se aud cqntecele şi apoi răsare soarele”. Căci românul cunoaşte şi dorul şi jalea, dar şi doina şi basmul şi cântecele de petrecere.

         Obiceiurile românilor, pe care le mai surprindem şi astăzi active, sunt o îmbinare a fondului autentic al culturii geto-dacilor cu elemente de cultură provenite din lumea clasică a grecilor şi romanilor, sau cu elemente din cultura popoarelor vecine cu care strămoşii noştri au venit în contact. Influenţele noi au fost primite şi asimilate, integrându-se tezaurului de bază autohton ce va constitui zestrea culturala pe care noi o moştenim şi o întregim în devenirea istorică.

         Carpaţii româneşti au cunoscut de-a lungul milenarei lor existenţe o viaţă păstorească neobişnuit de dezvoltată. Poate nici un lanţ de munţi din Europa nu li se poate asemăna în această privinţă. In vechile credinţe ale poporului nostrum, oaia e un animal sfânt, iar păstoritul o îndeletnicire respectată. Păstorii noştri au alcătuit întotdeauna tovărăşii asemănătoare confreriilor medievale, cu organizare riguroasă, cu datini precise pentru fiecare parte a anului, de credinţe în care, sub vălul ocrotitor, dar străveziu al credinţei creştine, se ghicesc ritualuri mult mai vechi şi de o ţinută morală tot atât de înaltă ca şi a creştinismului.

         Păstoritul a fost o frăţie în care, dacă nu se excludea omul mai în vârstă, plin de experienţă, şi pe alocuri nici femeia-băciţă, îndemânatică în gospodărie, majoritatea membrilor era alcătuită din feciori şi trăia izolată de restul lumii, ca într-o pustnicie, sub ochiul lui Dumnezeu, în contact numai cu natura, cu fiarele codrului şi cu turma ascultătoare a oilor. A fost cea mai înaltă şcoală de educaţie a tineretului în trecutul îndepartat al poporului nostrum, şcoală în care regula fundamentală era castitatea şi munca pentru folosul comunităţii, şcoală din care se puteau ivi sentimente de înălţimea celor ce ne uimesc în balade ca Mioriţa.

         Această intensă viaţă pastorala a Carpaţilor româneşti a păstrat şi păstrează şi acum obiceiuri foarte vechi, rareori întâlnite în alte părţi. Unul dintre cele mai frumoase şi mai bogate în semnificaţii este Nedeia. Ce însemna nedeia pentru ţăranul roman din vechime iese strălucit în evidenţă din cuvintele lui Ion Pop Reteganul: “Nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunul, Paştele sau Rusaliile…Nedeia e şi mai mult decât Anul Nou. Nime din popor nu numără anii de la Anul Nou, ci de la Nedeie, nime nu doreşte nimic mai cu foc ca sosirea Nedeii”.

         Instituţia nedeii începe odată cu istoria noastră şi continuă a trăi mereu, până în zilele noastre. Astăzi, n-o mai găsim vie decât în Apuseni, Haţeg, Banat sau Carpaţii de Curbură (exemplul localităţilor româneşti din judeţul Covasna) Dar, lucru important, nedeia mai trăieşte astăzi numai în munţi sau regiuni imediat sub munţi. In ceea ce priveşte originea nedeilor, după consideraţiile unor istorici despre obiceiurile dacilor, după tradiţia şi moştenirea folclorică, e de presupus că acestea îşi au originea încă din timpul dacilor. Unii le consideră “misterioase” şi despre originea lor se afirmă că nu avem dovezi “sigure”. Intr-adevăr, un izvor scris din antichitate sau feudalismul timpuriu nu avem. Dar dacă au strabătut din timpuri antice atâtea alte obiceiuri de minimă sau fără nicio importanţă social-istorică, dacă s-au menţinut atâtea superstiţii şi rituri, nu puteau să se menţină aceste mari serbări populare, care au luat formă de masă? Oare aceste moşteniri neîntrerupte în viaţa poporului nostrum, nu se pot constitui în dovezi?

         Cu toate că nu posedăm documente scrise în legătură cu originea îndepărtată a nedeilor, putem totuşi încerca să enunţăm ipoteze asupra genezei acestora. Astfel, nedeia este o manifestare străveche, o serie de argumente de istorie a culuri dacilor făcându-ne să credem acest lucru. In plus, se ştie că dacii erau firi vesele, cărora le plăceau vinul şi petrecerile în cântecul fluierului, naiului sau al altor instrumente musicale în urma unor procesiuni sau serbări care nu erau lipsite de anumite rituri. Dacii aveau cultul soerelui, cultul aerului şi al luminii; nedeile se pare că aveau legătură cu celebrarea unei sărbători precreştine dedicată zeului focului şi al soarelui.

         După creştinarea populaţiei autohtone, peste sărbătoarea păgână s-a suprapus sărbătoarea dedicată lui Sântilie, care, conform tradiţiilor populare, are atribuţiile specifice unui zeu al focului si soarelui.

         Cea mai veche atestare istorică a nedeii este din anul 1373 şi se referă la muntele Cornul Nedeii. Aşadar, în anii când se întemeiau cele două state feudale româneşti din estul şi sudul Carpaţilor, nedeia carpatică nu era altceva decât o petrecere pe culmile munţilor, legată, bineînţeles, de păstoritul montan. O a doua atestare în timp este aceea din documentul graniţei oltene din anul 1520- nu mai puţin de trei munţi din masivul banatic poartă acest nume. Toate denumirile topice sunt mult alterate în versiunea latină, în afară de cele trei legate de termenul de nedeie, care se repetă de trei ori, şi aceasta numai in raza Retezatului.

Dacă deja  în 1373 existau munţi care se chemau Nedeia, aceasta înseamnă că practica nedeii pe aceşti munţi venea din timpuri mult mai vechi. Trebuie o vechime şi o practică îndelungată şi continuă pentru ca un munte să capete nume după fenomenul (în speţă, nedeia) pe el practicat.

O altă atestare o constituie Pravila lui Vasile Lupu-1646, care spunea că : “mai mare sudalmă se cheamă când va sudui nescine pre altul în vreun loc ca acelea de cinste unde vor fi mulţi oameni strânşi, cumu-i mijlocul târgului, sau la vreo nedeie, sau în curtea domnească, sau la vreun praznic” După acest text, evident nedeia trebuie să fi fost în primul rând o adunare desul de frecventă în Moldova, dacă s-a simţit nevoia să fie pomenită în pravilă. Era desigur “un loc de cinste”, meritând a fi pus alături chiar de curtea domnească, dar nu era nici târg, nici praznic, căci acestea amândouă sunt pomenite separat.

Indiferent că se numeau nedei, bâlciuri, sântilii, “târguri de fete”, “târguri de două ţări”, aceste manifestări populare sunt grupate în calendarul pastoral la miezul verii, acolo unde patronează Sântilie, un adevărat Helios pentru plaiurile carpatice. Zeu al soarelui şi focului în Panteonul românesc, acesta a preluat numele şi data de celebrare (20 iulie) de la Sf. Prooroc Ilie.

Sântilia- Nedeia mocănească a voineştenilor 2013

Vă aşteptăm cu drag!

Pe urmele lui Avram Iancu

Pentru a treia oară în acest an, Crăişorii covăsneni au mers pe urmele lui Avram Iancu, cel al cărui mândru nume îl poartă şcoala noastră; pentru a doua oară ei s-au aflat în Ţara Moţilor, în Munţii Apuseni. 

La invitaţia Asociaţiei "Ţara Iancului- Iubirea mea" din Deva şi a preşedintelui acesteia, ing. Ioan Paul Mărginean, in cadrul proiectului pentru tineret cu denumirea FESTIVALUL CULTURAL PATRIOTIC TARA CRAISORULUI, editia a VI-a,  Crăişorii covăsneni au fost la Buceş- Dupăpiatră, la manifestarea "Întâlnirea moţilor cu istoria"; la Sarmisegetuza Regia, inima Daciei, unde vestigiile vechi de mii de ani încearcă să ne facă să înţelegem cine suntem şi de unde ne tragem; la Sarmisegetuza Ulpia; la Roşia Montana, în galeriile romane de acum 2000 de ani; la Hunedoara, la Castelul Corvinilor; la Abrud, printre clădirile care poartă plăcuţe comemorative cu numele făuritorilor de istorie care au trecut pe aici. 

Va multumim, domnule Mărginean! 
Multumim si Asociatiei Cultural Crestine Justinian Teculescu, cea care ne-a sprijinit inca o data pentru a putea infaptui aceasta adevarata "intalnire cu istoria"!