Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei româneşti

Marele nostru poet Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) s-a  născut în localitatea Botoşani, în data de 15 Ianuarie 1850. El provine dintr-o familie numeroasă fiind cel de-al şaptelea copil din cei unsprezece copii din familia Eminovici. Tatăl lui se numea Gheorghe Eminovici iar numele mamei sale era Raluca Eminovici (Jurăscu înainte de căsătorie). Tatăl lui Eminescu provine dintr-o familie de ţărani iar mama sa este fiică de stolnic.

       El îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura fapt pe care poetul îl evocă foarte frumos în versurile poeziilor: ‘’Fiind băiet…’’ şi ‘’O rămâi’’.

       Deoarece a întâmpinat dificultăţi şcoala o frecventează cu intermitenţe astfel că între anii 1858 – 1866 este la şcoală la Cernăuţi, el părăsind în 1863 şcoala şi revenind în 1865 ca privatist, iar în 1866 pleacă din nou fiind angajat ca funcţionar la judecătorie şi primărie. În clasa a patra se remarcă terminând clasa al cincilea din 82 de elevi. Între anii 1869 – 1872 este student la Viena dar el poate participa doar ca auditor extraordinar, neavând bacalaureatul dat. Cursurile facultăţii erau filosofie şi drept. În paralel participă cu audienţa şi la alte facultăţi cu disciplinele: filosofie, drept, istorie, anatomie şi economie politică. Între 1872 – 1874 este student la Berlin. În anii studenţiei activează în societăţile studenţeşti având ocazia de a se împrieteni cu Ioan Slavici şi Veronica Micle.

     Analizând bogata activitate literară Eminescu este socotit, pe bună dreptate, de către cititori şi critici, ca fiind cea mai importantă voce poetică din literatura română.

     Alături de activitatea poetică Eminescu este un bun jurnalist el fiind redactor la mai multe reviste din ţară şi străinătate. De asemenea scrie proză, nuvele, dramă. În cei 39 de ani ai vieţii sale are şi activitate de profesor, traducător, director al bibliotecii centrale, revizor şcolar, copist, sufleur.

     Activitatea literară a lui Eminescu debutează în 1866 când moare Aron Pumnul, profesorul său de limba română, ocazie în care în broşura ‘’Lăcrămioarele’’ publică drept omagiu poezia ‘’La mormântul lui Aron Pumnul’’.

       La 16 ani publică poezia ‘’De-aş avea’’ în revista ‘’Familia’’ condusă de Iosif Vulcan cel care îi schimbă numele lui Eminescu din Eminovici devenindu-i ‘’naşul literar’’. În această revistă mai apar operele: ‘’Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie’’, ‘’La Heliade’’, ‘’La o artistă’’, ‘’Amorul unei marmure’’, ‘’Junii corupţi’’, drama ‘’Mira’’, fragmente din romanul ‘’Geniu pustiu’’, ‘’Adio’’, ‘’Pe lângă plopii fără soţ’’, ‘’Ce e amorul?’’, ‘’Din noapte’’.

      Eminescu lucrează la publicaţiile: ‘’Albina’’, ‘’Curierul de Iaşi (publică nuvela ,,Cezara’’), ‘’Timpul’’ şi ‘’Convorbiri literare’’.

      În ‘’Convorbiri literare’’ apar mai multe opere dintre care amintesc:

      - basmul: ‘’Făt frumos din lacrimă’’

      - poezii: ‘’Înger de pază şi noaptea’’, ‘’Melancolie’’, ,,Crăiasa din poveşti’’, ‘’Lacul’’, ,,Dorinţa’’, ‘’Povestea codrului’’, ‘’Povestea teiului’’, ‘’Mama’’, ‘’Sara pe deal’’, ,,Mai am un singur dor’’, ’’La steaua’’, ‘’Scrisorile I-IV’’

     - poeme: ‘’Epigetul’’, ‘’Înger şi demon’’

     - romanul: ‘’Aur, mărire şi amor’’

Poemul ,,Luceafărul’’ apare în aprilie 1883 în almanahul societăţii academiei social-literare ‘’România Jună’’ din Viena.

       Eminescu are o activitate bogată la cercul literar ‘’Junimea’’ unde citeşte mai multe opere dintre care: nuvela ‘’Sărmanul Dionis’’, poezia ‘’Doina’’, poemul ‘’Luceafărul’’.

       Eminescu nu o uită nici pe iubita sa Veronica Micle astfel că îi dedică câteva poezii: ,,Revedere’’, ‘’Despărţire’’, Freamăt de codru’’, Sunt ani la mijloc’’, ,,Nu voi iubi niciodată o altă femeie’’, ‘’De câte ori iubit-o’’, ‘’Pierdută pentru mine zâmbind prin lume treci’’.

       Eminescu şi Creangă scriu, datorită bunei lor prietenii câte un basm cu erou central asemănător, la Eminescu basmul este ‘’Călin’’ iar la Creangă basmul este ‘’Făt-frumos fiul iepei’’.

      Singurul volum publicat în timpul vieţii poetului a fost în 1883 la editura Socec.

      Manuscrisele poetului conţin 14 mii de file cuprinse în 46 de volume. Numărul filelor ar fi fost mai mare dacă nu ar fi intervenit bolile de care a suferit şi tratamentul precar primit datorită prejudecăţilor. De asemenea desele piedici din timpul activităţii cât şi moartea fraţilor şi a părinţilor l-au slăbit.

      Prietenii şi colaboratorii îl descriu astfel:                                                                                „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” Ion Luca Caragiale. ‘’Înzestrat cu o memorie uimitoare, Om foarte muncitor şi conştiincios, el era totdeauna la locul lui. Deşi pierdut mereu în gânduri ori adâncit în studii, încât uita să mănânce ori se lipsea de tigna somnului, el nu-şi pierdea niciodată din vedere datoriile şi, chiar bolnav, dac-ar fi fost, venea regulat la redacţiune, se interesa de toate şi ţinea să fie totdeauna la curent " (Ioan Slavici)

        Ca o recunoaştere a fructuoasei sale activităţi este primit ca membru al academiei în urma morţii sale. Pentru a nu fi uitat Eminescu, oamenii s-au gândit să-i dea numele la străzi, şcoli, teatru, biblioteci,  să îi scrie numele în pădure prin plantarea a zece mii de brazi astfel încât să-i fie citit numele. De asemenea fotografia şi numele său au fost inscripţionate pe bancnote. Toate aceste forme de păstrare a amintirii sunt bune, dar cel mai bun mod de a-i rămâne vie amintirea este de a citi, aprofunda opera sa şi de a vorbi frumos despre el.

       În dimineaţa zilei de 15 iunie 1889 (aproximativ orele 4) marele nostru poet în urma suferinţelor sale trece la odihnă fiind inmormântat în 17 iunie în cimitirul Belu între un tei şi-un brad având aşezată pe piept o cunună de flori de ‘’nu mă uita’’.

       Fie ca din tot ceea ce ştim despre Eminescu să păstrăm ceea ce este bun şi să ne motiveze la meditaţii şi la o viaţă frumoasă, modestă şi folositoare.

Debora Burnichi, clasa a 8-a A