De ce limba franceza, de ce francofoni?

Organizaţia Internaţională a Francofoniei reuneşte 77 de state, 57 de state membre şi 20 cu statut de observator, din Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, Asia şi Oceania, cele două continente americane şi zona Caraibilor, care au în comun limba franceză, una din singurele două limbi vorbite pe toate continentele, alături de engleză. România este membră a OIF începând din anul 1993.
Franceza este limba oficială în 29 de state membre ale OIF, fie singură, în 12 ţări, fie împreună cu alte limbi - engleză, arabă, spaniolă sau portugheză, în 17 ţări. Şi este, complet sau în parte, limba maternă în Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Monaco.
În Franţa, Algeria, Canada, Maroc, Belgia, Cote d'Ivoire, Tunisia, Camerun, Republica Democrată Congo (RDC) şi Elveţia sunt cei mai mulţi francofoni, iar în Europa Centrală şi de Est în România, apoi Polonia şi Republica Moldova.
În România peste 25% dintre români vorbesc limba franceză, un record pentru o ţară în care limba oficială nu este franceză. Sunt mai mult de  14 mii de profesori de limba franceză care se învaţă în grădiniţe, şcoli şi licee - există mai mult de 50 de licee cu secţii bilingve franceză-română, iar un număr important de tineri între 10-18 ani studiază toate disciplinele în franceză.  Toate acestea le arată tinerilor că există un viitor pentru francofoni.
- See more at: http://stiri.tvr.ro/romania-are-un-numar-record-de-vorbitori-de-limba-franceza--francofonia-si-tinerele-talente_41615.html#sthash.Z4Z4StHo.dpuf

Organizaţia Internaţională a Francofoniei reuneşte 77 de state, 57 de state membre şi 20 cu statut de observator, din Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, Asia şi Oceania, cele două continente americane şi zona Caraibilor, care au în comun limba franceză, una din singurele două limbi vorbite pe toate continentele, alături de engleză. România este membră a OIF începând din anul 1993.
Franceza este limba oficială în 29 de state membre ale OIF, fie singură, în 12 ţări, fie împreună cu alte limbi - engleză, arabă, spaniolă sau portugheză, în 17 ţări. Şi este, complet sau în parte, limba maternă în Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Monaco.
În Franţa, Algeria, Canada, Maroc, Belgia, Cote d'Ivoire, Tunisia, Camerun, Republica Democrată Congo (RDC) şi Elveţia sunt cei mai mulţi francofoni, iar în Europa Centrală şi de Est în România, apoi Polonia şi Republica Moldova.
În România peste 25% dintre români vorbesc limba franceză, un record pentru o ţară în care limba oficială nu este franceză. Sunt mai mult de  14 mii de profesori de limba franceză care se învaţă în grădiniţe, şcoli şi licee - există mai mult de 50 de licee cu secţii bilingve franceză-română, iar un număr important de tineri între 10-18 ani studiază toate disciplinele în franceză.  Toate acestea le arată tinerilor că există un viitor pentru francofoni.
- See more at: http://stiri.tvr.ro/romania-are-un-numar-record-de-vorbitori-de-limba-franceza--francofonia-si-tinerele-talente_41615.html#sthash.Z4Z4StHo.dpuf

Organizaţia Internaţională a Francofoniei reuneşte 77 de state, 57 de state membre şi 20 cu statut de observator, din Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, Asia şi Oceania, cele două continente americane şi zona Caraibilor, care au în comun limba franceză, una din singurele două limbi vorbite pe toate continentele, alături de engleză. România este membră a OIF începând din anul 1993.
Franceza este limba oficială în 29 de state membre ale OIF, fie singură, în 12 ţări, fie împreună cu alte limbi - engleză, arabă, spaniolă sau portugheză, în 17 ţări. Şi este, complet sau în parte, limba maternă în Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Monaco.
În Franţa, Algeria, Canada, Maroc, Belgia, Cote d'Ivoire, Tunisia, Camerun, Republica Democrată Congo (RDC) şi Elveţia sunt cei mai mulţi francofoni, iar în Europa Centrală şi de Est în România, apoi Polonia şi Republica Moldova.
În România peste 25% dintre români vorbesc limba franceză, un record pentru o ţară în care limba oficială nu este franceză. Sunt mai mult de  14 mii de profesori de limba franceză care se învaţă în grădiniţe, şcoli şi licee - există mai mult de 50 de licee cu secţii bilingve franceză-română, iar un număr important de tineri între 10-18 ani studiază toate disciplinele în franceză.  Toate acestea le arată tinerilor că există un viitor pentru francofoni.
- See more at: http://stiri.tvr.ro/romania-are-un-numar-record-de-vorbitori-de-limba-franceza--francofonia-si-tinerele-talente_41615.html#sthash.Z4Z4StHo.dpuf

 

Când văd că limba noastră atât o siluiţi

Şi cu-ale voastre scrieri o lume îngroziţi,

Vă spun pe româneşte, în limba mea curată:

Prefer incompetenţii ce erau altădată!!!... 

Atat de ziua Limbii Franceze cat si de Ziua Internaţională a Francofoniei trebuie sa ne amintim cât de mult ne-au influenţat pe noi, românii, Franţa şi cultura franceză. A existat o lungă perioadă în istoria Europei când Franţa a fost „laboratorul” ei de idei. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese ca singura limbă naturală  a circulaţiei ideilor în Europa, preluând o misiune pe care o avusese timp de 1.000 de ani limba latină. Parisul i-a făcut să viseze pe milioane de studenţi, de artişti, de oameni cu gust, de călători şi de iubitori ai frumosului. Franţa a jucat un rol de „inspiratoare” a umanităţii, a inventat un stil de viaţă, a ştiut să atragă pe te­ri­toriul ei şi mai ales la Paris energiile creatoare ale Europei, dar şi ale lumii. Du­pă primul război mondial, unii scrii­tori americani veneau la Paris nu numai pentru a scăpa de un anume „provincialism” pe care îl resimţeau în ţara lor, dar şi pentru a-şi publica în Franţa pa­gini care le erau cenzurate la ei acasă.
Chiar şi după al doilea război mondial, când Statele Unite au început să-şi exporte masiv modelul pe planetă, cultura franceză a rămas dominantă în numeroase regiuni ale lumii şi în special în Europa de Răsărit. În ciuda faptului că fusese ocupată de nazişti, Franţa a reuşit să-şi păstreze, în special datorită generalului De Gaulle, un anume statut, dacă nu de mare putere, cel puţin de mare independenţă. Uniunea Sovietică, blocul fostelor ţări comuniste, lumea arabă şi cea asia­tică, precum şi America latină au avut, în consecinţă, o atitudine specială faţă de Franţa, nu au considerat-o nici total capitalistă şi nici total imperialistă. Aşa diminuată cum era ca putere militară, până la căderea comunismului în estul Europei Franţa şi-a păstrat o mare marjă de manevră în jocurile geopolitice internaţionale unde marii protagonişti deveniseră Statele Unite, Uniunea So­vie­­tică şi China. Pe plan cultural, această independenţă a Franţei s-a concretizat benefic, întrucât în ţările est-europene, de exemplu, autorii francezi erau traduşi masiv, filmul şi muzica franceze erau prezente în mod cotidian în viaţa oamenilor. Cărţile despre Franţa (despre Napoleon, despre impresionişti şi despre boema artistică pariziană etc.) erau numeroase, treceau mai uşor la cenzură, iar marele public le devora cu o imensă plăcere.
În anii ’70 şi chiar ’80, Franţa se infiltra cu ideile ei, cu parfumul ei, cu ima­ginile şi sonorităţile ei, cu stilul ei de viaţă în sufletele tuturor celor cărora le plăcea să citească sau să cumpere albume de artă. Când mă întorc la casa părintească de la Rădăuţi şi mă uit în biblioteca pe care mi-am creat-o pe vremea când eram elev de şcoală generală şi de liceu, rămân uluit: un titlu din trei este o carte tradusă din franceză. Un elev de liceu la ora aceea putea să-şi cumpere toată literatura clasică franceză, precum şi pe toţi reprezentanţii secolului al XX-lea, de la Gide la Camus şi de la Cocteau la Louis-Ferdinand Céline. Uneori scriitorii români autohtoni erau infinit mai supuşi cenzurii decât scrierile care veneau din Franţa. Este adevărat însă şi faptul că mulţi dintre aceşti autori francezi aveau concepţii de stânga, ceea ce îi ajuta într-un fel să se facă traduşi în ţările Europei deEst; în acelaşi timp însă erau nişte oameni de stânga talentaţi, curajoşi şi care gândeau şi propuneau dezbateri interesante. Cine îi citea pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir în anii ’70 simţea totuşi că trage în piept acel oxigen intelectual care lipsea în spaţiul cultural autohton.
Marale paradox legat de cultura franceză este că înainte de căderea cortinei de fier ea era mai prezentă în Europa de Răsărit şi în România decât după căderea comunismului. Tăvălugul subculturii americane a venit peste lume cu atâta forţă, industria divertismentului propusă de marea uzină pla­netară de vise de la Hollywood a devenit un drog atât de puternic, încât cultura franceză, iată, pierde teren.
Întreaga cultură însă pierde teren în faţa acestui model comportamental bazat pe valori împrumutate de la televizor, de la spoturile publicitare şi de la sloganurile societăţii de consum. Nu numai cultura franceză este în reflux faţă de această generalizare a unui mod de viaţă acultural care vine din lumea anglo-saxonă, ci şi cultura anglo-saxonă însăşi.
Fără îndoială, francofonia şi cultura franceză au pierdut o primă mare bătălie de imagine în faţa subculturii bazate pe imagine şi produse lejere. Pentru cine vrea însă să iasă din hipnoza modelor şi a publicităţii, pentru cine vrea să se opună acestei mari spălări pe creier care este globalizarea consu-me­ris­tă, pentru cine vrea să se întoarcă la cul­tură, întâlnirea cu Franţa este ine­vi­ta­bilă. Cultura franceză face parte din so­clul cultural al umanităţii.