Nedeia- de la tradiţie la contemporaneitate

Se povesteşte tot mai puţin şi se cântă tot mai puţin la sate. Cântecele şi dansurile pe care le vedem în spectacole nu sunt produse, ca altădată, numai pentru necesităţile celor care le dansează sau le cântă, ci, mai ales, pentru spectatorii/ auditorii din afară. Această schimbare se datorează schimbărilor socio-culturale prin care trec comunităţile cu viaţă folclorică tradiţională. Obiceiurile, fiind parte integrantă, permanentă şi neeliminabilă a modului de trai al oamenilor, făcând parte dintr-un sistem care nu a fost până acum schimbat, continuă să-şi păstreze, în mare parte, funcţiile şi formele vechi. Alături de obiceiurile tradiţionale, apar obiceiuri noi, create pe bază tradiţională şi cu lexic tradiţional, pe cale să devină şi ele tradiţionale.

Oricum ar fi denumite, nota dominantă a acestor sărbători noi este caracterul lor naţional. Izvorâte din vechi tradiţii populare, reînviate sau organizate în forme noi, ele nu sunt numai ale locului, ale satului sau ale văii unde au loc, cum au fost cele de altădată, ci ale ţării întregi, ale neamului. Sunt naţionale şi prin ceea ce subliniază, prin momentele deosebite pe care le marchează şi prin modul  specific naţional, românesc, în care realizează această marcă. Sunt naţionale prin esenţa lor, dar şi prin rezonanţa pe care au căpătat-o în viaţa cultural de azi a ţării, prin locul pe care îl ocupă în cultura contemporană românească.

Un exemplu viu pentru aceste obiceiuri noi, create pe bază tradiţională, este Nedeia mocanilor din Voineştii Covasnei, din arcul carpatic, care a căpătat un caracter nou pe temelia datinilor moştenite din moşi-strămoşi. Mari iubitori de natură, fraţi buni cu codrul, bârsanii din curbura Carpaţilor sunt moştenitori ai străvechilor obiceiuri şi creatori ai unui mod de viaţă propriu, cu multe elemente specifice. Zonă de interferenţă culturală între cele trei provincii istorice româneşti, loc binecuvântat de Dumnezeu, aici s-au creat numeroase producţii folclorice. Pentru că aceşti înainte-mergători ai unirii tuturor românilor, mereu pe drumuri, mocanii au fost răspânditorii cântecelor şi poveştilor de pretutindeni, ajungând astfel la unificarea graiului şi sufletului românesc. Din multele lor obiceiuri pastorale, cel mai frumos şi celebru rămâne Sântilia.

Cu ani în urmă, la Voineşti, sărbătoarea se desfăşura pe parcursul mai multor zile. O dată pe an se făcea o coborâre mare a celor de la munte, în sat, la Sântilie. Ziua întâi se petrecea de obicei în familie. In ziua a doua- “examen de catehizaţie” (slujba la biserică, predică, spovedanie şi cuminecare), apoi adunarea la casa preotului. Restul zilei şi în zilele următoare se mergea la horă, unde băieţii fac cunoştinţă cu fetele de măritat. Treceau din nou pe la preot şi, cu binecuvântarea lui, urcau din nou la munte, de unde nu se mai întorceau până la Sântilia viitoare.

Cu o săptămână înainte se începeau pregătirile necesare pentru nedeie. Casa se văruia frumos, curtea se mătura “frumos ca o oglindă”, se ornau porţile cu ramuri de brad sau stejar. La nedeie alergau şi mic şi mare, tânăr şi bătrân; fie omul cât de strâmtorat, se zbate cu săptămâni înainte, “ca să nu se facă de râs şi să fie şi el în rândul lumii”. Nedeia trebuie să se facă pentru că “aşa am apucat din bătrâni” Aici se întâlneau rudele, se împăcau pizmaşii, se legau prietenii, se făceau planuri pentru viitorul familiei şi al comunităţii. Toţi erau îmbrăcaţi în portul lor cel sărbătoresc.

Mocanii se adunau în mijlocul satului, “sub nuc la Neta”, “în răspinteni”. Feciorii plecaţi la ciobănie în diverşi munţi, coborau în grupuri cântând şi chiuind: “Haideţi fetelor la joc/ Şi puneţi-mi busuioc/ Busuiocul la chimir/ Şi tot mândru să mă ţin/ Garoafă la pălărie/ Să jucăm la Sântilie” De obicei, spiritul ospitalier faţă de tânărul ales era foarte dezvoltat la vizita făcută pentru a o invita pe fată la Sântilie. Era poftit în casă şi cinstit cu bucate alese; băiatul aducea păpuşa de caş, pregătită cu migală şi pricepere- semn că feciorul are gânduri serioase şi că vrea să o cunoască mai bine. Fata în dă băiatului busuioc şi îi prinde o floare în piept.

După amiază se organizau horele, unde veneau numai fetele aduse de feciori, iar celelalte stăteau în afara petrecerii şi se uitau de după gard. Fetele duse la joc aşteptau întâi să se prindă feciorul în horă, apoi se prindeau şi ele, întotdeauna după fecior, acesta fiind gestul acceptării. După hora feciorilor, la care toată lumea era atentă să vadă fiecare fată după cine s-a prins, urmau alte hore la care se prindeau şi cei căsătoriţi şi bătrânii, care dădeau culoare dansului prin strigături (“Vai săraca Sântilie/ Cum joacă fetele-n ie/ Şi feciorii-n pălărie”; Fetele mocanilor/ Dau gura ciobanilor/ Şi mie una mi-o da/ Când m-oi întâlni cu ea”, etc). Vârstnicii veneau cu “mescioarele” şi se aşezau pe margine, alternând odihna cu dansul. 

In aceste zile avea loc şi peţitul. Imediat după Sântilie începeau nunţile. Din acest punct de vedere, nedeia de la Voineşti se aseamănă cu Târgul de fete de pe muntele Găina, prin faptul că era un punct de plecare în viitoare căsătorii. Insă avea şi un caracter economic, datorită negoţului care se făcea aici cu oi şi produse lactate sau alte mărfuri specifice zonei montane.