Organizaţia Internaţională a Francofoniei
reuneşte 77 de state, 57 de state membre şi 20 cu statut de observator,
din Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, Asia şi Oceania, cele două
continente americane şi zona Caraibilor, care au în comun limba
franceză, una din singurele două limbi vorbite pe toate continentele,
alături de engleză. România este membră a OIF începând din anul 1993.
Franceza
este limba oficială în 29 de state membre ale OIF, fie singură, în 12
ţări, fie împreună cu alte limbi - engleză, arabă, spaniolă sau
portugheză, în 17 ţări. Şi este, complet sau în parte, limba maternă în
Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Monaco.
În Franţa, Algeria,
Canada, Maroc, Belgia, Cote d'Ivoire, Tunisia, Camerun, Republica
Democrată Congo (RDC) şi Elveţia sunt cei mai mulţi francofoni, iar în
Europa Centrală şi de Est în România, apoi Polonia şi Republica Moldova.
În România peste 25% dintre români vorbesc limba franceză, un record pentru o ţară în care limba oficială nu este franceză.
Sunt mai mult de 14 mii de profesori de limba franceză care se învaţă
în grădiniţe, şcoli şi licee - există mai mult de 50 de licee cu secţii
bilingve franceză-română, iar un număr important de tineri între 10-18
ani studiază toate disciplinele în franceză. Toate acestea le arată
tinerilor că există un viitor pentru francofoni.
- See more at:
http://stiri.tvr.ro/romania-are-un-numar-record-de-vorbitori-de-limba-franceza--francofonia-si-tinerele-talente_41615.html#sthash.Z4Z4StHo.dpuf
Organizaţia Internaţională a Francofoniei
reuneşte 77 de state, 57 de state membre şi 20 cu statut de observator,
din Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, Asia şi Oceania, cele două
continente americane şi zona Caraibilor, care au în comun limba
franceză, una din singurele două limbi vorbite pe toate continentele,
alături de engleză. România este membră a OIF începând din anul 1993.
Franceza
este limba oficială în 29 de state membre ale OIF, fie singură, în 12
ţări, fie împreună cu alte limbi - engleză, arabă, spaniolă sau
portugheză, în 17 ţări. Şi este, complet sau în parte, limba maternă în
Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Monaco.
În Franţa, Algeria,
Canada, Maroc, Belgia, Cote d'Ivoire, Tunisia, Camerun, Republica
Democrată Congo (RDC) şi Elveţia sunt cei mai mulţi francofoni, iar în
Europa Centrală şi de Est în România, apoi Polonia şi Republica Moldova.
În România peste 25% dintre români vorbesc limba franceză, un record pentru o ţară în care limba oficială nu este franceză.
Sunt mai mult de 14 mii de profesori de limba franceză care se învaţă
în grădiniţe, şcoli şi licee - există mai mult de 50 de licee cu secţii
bilingve franceză-română, iar un număr important de tineri între 10-18
ani studiază toate disciplinele în franceză. Toate acestea le arată
tinerilor că există un viitor pentru francofoni.
- See more at:
http://stiri.tvr.ro/romania-are-un-numar-record-de-vorbitori-de-limba-franceza--francofonia-si-tinerele-talente_41615.html#sthash.Z4Z4StHo.dpuf
Organizaţia Internaţională a Francofoniei
reuneşte 77 de state, 57 de state membre şi 20 cu statut de observator,
din Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, Asia şi Oceania, cele două
continente americane şi zona Caraibilor, care au în comun limba
franceză, una din singurele două limbi vorbite pe toate continentele,
alături de engleză. România este membră a OIF începând din anul 1993.
Franceza
este limba oficială în 29 de state membre ale OIF, fie singură, în 12
ţări, fie împreună cu alte limbi - engleză, arabă, spaniolă sau
portugheză, în 17 ţări. Şi este, complet sau în parte, limba maternă în
Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Monaco.
În Franţa, Algeria,
Canada, Maroc, Belgia, Cote d'Ivoire, Tunisia, Camerun, Republica
Democrată Congo (RDC) şi Elveţia sunt cei mai mulţi francofoni, iar în
Europa Centrală şi de Est în România, apoi Polonia şi Republica Moldova.
În România peste 25% dintre români vorbesc limba franceză, un record pentru o ţară în care limba oficială nu este franceză.
Sunt mai mult de 14 mii de profesori de limba franceză care se învaţă
în grădiniţe, şcoli şi licee - există mai mult de 50 de licee cu secţii
bilingve franceză-română, iar un număr important de tineri între 10-18
ani studiază toate disciplinele în franceză. Toate acestea le arată
tinerilor că există un viitor pentru francofoni.
- See more at:
http://stiri.tvr.ro/romania-are-un-numar-record-de-vorbitori-de-limba-franceza--francofonia-si-tinerele-talente_41615.html#sthash.Z4Z4StHo.dpuf
Când văd că limba noastră atât o siluiţi
Şi cu-ale voastre scrieri o lume
îngroziţi,
Vă spun pe româneşte, în limba mea
curată:
Prefer incompetenţii ce
erau altădată!!!...
Atat de ziua Limbii Franceze cat si de Ziua Internaţională a Francofoniei trebuie sa ne amintim cât de mult ne-au influenţat pe noi,
românii, Franţa şi cultura franceză. A existat o lungă perioadă în
istoria Europei când Franţa a fost „laboratorul” ei de idei. Limba
franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese ca
singura limbă naturală a circulaţiei ideilor în Europa, preluând o
misiune pe care o avusese timp de 1.000 de ani limba latină. Parisul i-a
făcut să viseze pe milioane de studenţi, de artişti, de oameni cu gust,
de călători şi de iubitori ai frumosului. Franţa a jucat un rol de
„inspiratoare” a umanităţii, a inventat un stil de viaţă, a ştiut să
atragă pe teritoriul ei şi mai ales la Paris energiile creatoare ale
Europei, dar şi ale lumii. După primul război mondial, unii scriitori
americani veneau la Paris nu numai pentru a scăpa de un anume
„provincialism” pe care îl resimţeau în ţara lor, dar şi pentru a-şi
publica în Franţa pagini care le erau cenzurate la ei acasă.
Chiar şi după al doilea război mondial, când Statele Unite au început
să-şi exporte masiv modelul pe planetă, cultura franceză a rămas
dominantă în numeroase regiuni ale lumii şi în special în Europa de
Răsărit. În ciuda faptului că fusese ocupată de nazişti, Franţa a reuşit
să-şi păstreze, în special datorită generalului De Gaulle, un anume
statut, dacă nu de mare putere, cel puţin de mare independenţă. Uniunea
Sovietică, blocul fostelor ţări comuniste, lumea arabă şi cea asiatică,
precum şi America latină au avut, în consecinţă, o atitudine specială
faţă de Franţa, nu au considerat-o nici total capitalistă şi nici total
imperialistă. Aşa diminuată cum era ca putere militară, până la căderea
comunismului în estul Europei Franţa şi-a păstrat o mare marjă de
manevră în jocurile geopolitice internaţionale unde marii protagonişti
deveniseră Statele Unite, Uniunea Sovietică şi China. Pe plan
cultural, această independenţă a Franţei s-a concretizat benefic,
întrucât în ţările est-europene, de exemplu, autorii francezi erau
traduşi masiv, filmul şi muzica franceze erau prezente în mod cotidian
în viaţa oamenilor. Cărţile despre Franţa (despre Napoleon, despre
impresionişti şi despre boema artistică pariziană etc.) erau numeroase,
treceau mai uşor la cenzură, iar marele public le devora cu o imensă
plăcere.
În anii ’70 şi chiar ’80, Franţa se infiltra cu ideile ei, cu
parfumul ei, cu imaginile şi sonorităţile ei, cu stilul ei de viaţă în
sufletele tuturor celor cărora le plăcea să citească sau să cumpere
albume de artă. Când mă întorc la
casa
părintească de la Rădăuţi şi mă uit în biblioteca pe care mi-am creat-o
pe vremea când eram elev de şcoală generală şi de liceu, rămân uluit:
un titlu din trei este o carte tradusă din franceză. Un elev de liceu la
ora aceea putea să-şi cumpere toată literatura clasică franceză, precum
şi pe toţi reprezentanţii secolului al XX-lea, de la Gide la Camus şi
de la Cocteau la Louis-Ferdinand Céline. Uneori scriitorii români
autohtoni erau infinit mai supuşi cenzurii decât scrierile care veneau
din Franţa. Este adevărat însă şi faptul că mulţi dintre aceşti autori
francezi aveau concepţii de stânga, ceea ce îi ajuta într-un fel să se
facă traduşi în ţările Europei deEst; în acelaşi timp însă erau nişte
oameni de stânga talentaţi, curajoşi şi care gândeau şi propuneau
dezbateri interesante. Cine îi citea pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir
în anii ’70 simţea totuşi că trage în piept acel oxigen intelectual care
lipsea în spaţiul cultural autohton.
Marale paradox legat de cultura franceză este că înainte de căderea
cortinei de fier ea era mai prezentă în Europa de Răsărit şi în România
decât după căderea comunismului. Tăvălugul subculturii americane a venit
peste lume cu atâta forţă, industria divertismentului propusă de marea
uzină planetară de vise de la Hollywood a devenit un drog atât de
puternic, încât cultura franceză, iată, pierde
teren.
Întreaga cultură însă pierde teren în faţa acestui model
comportamental bazat pe valori împrumutate de la televizor, de la
spoturile publicitare şi de la sloganurile societăţii de consum. Nu
numai cultura franceză este în reflux faţă de această generalizare a
unui mod de viaţă acultural care vine din lumea anglo-saxonă, ci şi
cultura anglo-saxonă însăşi.
Fără îndoială, francofonia şi cultura franceză au pierdut o primă
mare bătălie de imagine în faţa subculturii bazate pe imagine şi produse
lejere. Pentru cine vrea însă să iasă din hipnoza modelor şi a
publicităţii, pentru cine vrea să se opună acestei mari spălări pe
creier care este globalizarea consu-meristă, pentru cine vrea să se
întoarcă la cultură, întâlnirea cu Franţa este inevitabilă. Cultura
franceză face parte din soclul cultural al umanităţii.